 I am a happy person! I am a blessed person and abundantly favored! I do find myself speechless facing this goodness that seems to overwhelm my existence in various ways. But the human heart is burdened and will always be when it does not find rest in trusting God... I watch my husband's face when he's sleeping; just for a couple of seconds... Months ago I was listening my sister's heart beat sleeping next to me... And a bunch of contradictory feelings raise up in my heart. Oh, how I love this face, with its eyes closed, lost in its dreams that never come to mind when awake! And, oh, how I miss that heart beat, that keeps beating in a far away land, away from my sight, away from my hearing, away from my touch... People come and go. The dearest people we hold in our hearts so tightly will come and go... I was trapped in the struggle of knowing... I was trapped, and I am still paving my way out of it, in the illusion that I might control something. And my mind was full of these thoughts: "I hope they don't hide their needs from me"... "what if they don't tell me?"... "I wish I could talk to my dad"... "he has to go to the doctor"... "I wonder what my sister's feeling right now"... "I hope she never feels alone"... "what if she's sad and has no one to talk to?"... "I hope she progresses in faith"... "If I could just have them here"... "I don't wanna lose anybody else, EVER"... And then I look at the face and feel the piercing fear of a war that I did not overcome. And every now and then, you all can identify with me... I have to let go! I have to unwrap this rope of control and understand that people are God's loan to us. He gives for a while... He gives and takes away, just as a "lease-man" is entitled to do... Got to learn this living "out of control" and let peace fill my heart, just as Abraham's heart was at peace when he was climbing the mountain with Isaac, having no lamb as a sacrifice... God always asks for the dearest things to save us from our idols. It's just a matter of taking our hands off of what we think we own. And I am ready to give Him all! I am letting the control of my heart go away and open my empty hands towards God and cry out: "I TRUST YOU"! Add Comment  Draga Maria, In doua saptamani ma marit. M-am gandit la tine in timp ce rugaciunea mea implora ca nimic sa nu ne impiedice planurile de nunta: sa nu ploua, sa nu ninga prea tare, sa nu fie prea frig, sa nu fie noroi... M-am intrebat daca te-ai rugat la fel, cu inima plina de emotie, rasfoind in fiecare seara prin asteptarile tale de copila nestiutoare; daca visai sa fii a logodnicului tau si numai a lui, coplesita de faptul ca Dumnezeu ti l-a dat tie; daca ti-ai pus gandurile in sirag, incat sa nu uiti nimic, strecurand cu mintea fiecare detaliu... Insa planurile tale, Maria, nu s-au materializat niciodata; nimic nu a fost asa cum ai visat... "Viata" te-a ajuns din urma si-a dat peste cap orice vis faurit in detaliu de mintea ta feciorelnica; cu cavaleri si printese, cu inel de logodna care sa orbeasca privirile tuturor camaradelor tale, cu voal pana jos care sa-ti acope fata, cu trena interminabila, ca toate copilitele orasului sa se simta folositoare purtand-o in urma ta... "Viata" te-a ajuns din urma, asa cum ne ajunge pe fiecare, vanturand aura de mister care ne invaluie fiintele asa de visatoare. Nu ai apucat sa te intalnesti cu doamna de la cattering, sclipitoare din cap pana in picioare, facand reclama la unghii, machiaj si coafura, gata sa-ti recomande oricand cel mai adevarat stilist. Nu ai apucat sa-ti alegi piesele favorite, nici instrumentele, nici "muzicantii"... Te-ai intalnit, insa, cu... un inger. Era si el sclipitor, ce-i drept, insa intr-un mod infricosator, nu ca domna de la cattering... In cateva minute, toate visele tale s-au transformat intr-un singur, care nici macar nu era al tau. "Un salvator", "un nume mai mare decat orice nume"... Si ce-ti pasa tie?! Si cine te va crede?! Si NUNTA TA?! Dar tu nu ai intrebat nimic, desi inima iti spargea pieptul, ca inima unui catelus lovit cu bocancul, aflat acum in imbratisarea unui necunoscut. Nu te-ai gandit ca pantecul-ti va creste pana cand nu-l vei mai putea ascunde... Nu te-ai gandit ca tatal tau nu te va mai conduce la altar sub ochii inlacrimati ai lui Iosif, sub privirile admiratoare ale tuturor iudeilor din cetate... Nu te-ai gandit ca primul sarut va fi amanat cu inca un an si-si va pierde misterul sub presiunea incercarilor vietii... Nu te-ai gandit cum vei avea sa-i explici toate astea unui tamplar, ca "ai primit favoare-ntre femei", ramanand insarcinata prin Duhul Sfant! Nu te-ai gandit ca vei aduce pe lume SALVATORUL intr-o IESLE; intr-un grajd; iar omul pe care inca nu l-ai sarutat iti va fi martor! Nu te-ai gandit ca te vei ascunde de sabie, astupand gura pruncului in haina si bratul unui barbat ce-a asteptat sa dai nastere unui copil care nu era al lui... Si nunta ta, Maria?! Si nunta mea, Maria?! Imi e rusine de mine... Ce-mi pasa daca ploua sau ninge, ce-mi pasa daca tortul e verde sau alb cand tu ai spus: "Iata, sunt SCLAVA Domnului; faca-mi-se dupa Cuvantul Tau!" Binecuvantata esti tu intre femei, Maria, si binecuvantata e cea care strange in inima ei exemplul tau!  Soarele mă arde pe față, pe pulpe prin pantaloniide culoare închisă. Miroase a toamnă; a toamnă caldă, asa cum îmi amintesc toate toamnele copilăriei... Usa cimitiruluia scârțăit scurt. Am urcat pe treptele imaginare de pământ răscolit si uscat. N-a mai plouat de când a murit Mami; din 9 august. Am aprins trei lumânări lângă cripta care, nu demult, a mai înghițit un trup drag. Am mai aprins două si pe mormântul mamei si am îndepărtat cu sapa câteva buruieni lesinate de sete. Peste drum, în curtea scolii, glasurile joviale ale elevilor nu mă lăsau să cad în vreo tristețe; cel mult într-o nostalgie... Aproape că mă vedeam printre ei, înaltă, cu părul lung, saten, prins în coadă la spate; cu bretonul pe fruntea de copil adolescent, încă foarte confuz si sensibil. Mă vedeam alergând toată curtea aceea care, altădată, îmi părea enormă, magică, animată de o imaginație fragedă ce încă nădăjduia în basme. Îmi plăceau toamnele. Mă întorceam de la scoală si preferam să fiu singură, să pot să gândesc, să colind tot acel labirint al gândurilor fără sfârsit, cu filozofii puerile. Asta, însă, numai după ce am renunțat la prietenii imaginari care îmi ocupau aproape tot timpul :)). Mă legănam în mers, ostenită de atâtea cunostințe vărsate în mine, lovind cu piciorul o piatră din nou si din nou, zvârlind-o cât colo. O obligam să mă conducă până la poarta casei, unde o părăseam insensibilă si rece. Purtam în inimă sentimentele naive ale unei copile, cu rănile mele de pustoaică. Probabil vreo colegă răutăcioasă îsi exprimase cu voce tare toată amărăciunea. Sau poate Tibi, "țiganul", făuse din nou vreo remarcă vulgară, la care răspunsesem, cu siguranță, cu multă demnitate. Desi... asta nu însemna că nu mă afectase... Oamenii sunt extrem de fragili! Oamenii mici sau mari sunt toți la fel de fragili! Si-adesea aparențele demnității si-ale puterii înseală. Dar oamenii sunt clătinați cu usurință si inima tremură chiar dacă nu se vede... Aveam problemele mele mărunte, speranțele si-ambițiile care mă făceam să simt că trăiesc aievea pe lângă cei mari. Miros amintirile ca si cum ar fi fost scoase de la cuptor chiar acum. Si-acelasi soare mă arde pe față... Închid ochii... Uite si curtea în care o călăream pe Sally, căluțul meu imaginar, vorbindu-i ca unui om. Uite si casa unde mă astepta Ralu, cu catalogul cu multe nume, în care putea să fie ea dumnezeul tuturor notelor! Uite si porțile cu bănci (care nu mai există) pe care toți bătrânii străzii, acum morți, le sprijineau odinioară susotindu-si povestile lor mai mult sau mai puțin răutăcioase. Uite si colțul străzii unde mă jucam cu Flavius în fiecare după-masă, cu un soi de "iubire" nestiutoare în inimă. Niciodată nu l-am sărutat pe obraz asa cum visam cu ochii deschisi în clasa a patra. N-am îndrăznit! Uite si podul si sălciile de pe marginea văii, unde Camelia si cu mine răscoleam malul urmărind cum curge apa agale la vale, înspre Mures. Uite si locul unde asteptam ciurda, cu cealaltă Roxi, scârțâindu-ne slapii uzi cu degetele în mod intenționat. Făceau un sunet interesant! Uite si sesul lung si cu iarba uscată. Aici se împletesc prea multe amintiri... Baraboi, pescuit, karate sub acoperire, jocul pac-pac, focurile de tabără cu cartofi în jar făcute cu tulei furați... Mai incolo stadionul, unde îl vedeam pe tata jucând fotbal în fiecare duminică, când încă nu vorbeam bine... Aleea care duce la gară... Aici ne-am întâlnit într-o seară cu nenea Țuțu, vecinul meu, beat turtă si întins pe jos. Am înlemnit când m-a prins de picior, până să-mi dau seama ca este el... Sorana si cu mine (două copile de 13 si 11 ani) l-am ridicat si l-am târât în spinare, amândouă, înapoi înspre casă. Si asta nu pentru că fuseserăm generoase, ci pentru că nu se mai dezlipise de noi. În față la "Cioara", o crâsmă din sat, am alunecat cu toții pe gheață si am căzut pe spate. Bineînțeles că hohotele de râs si ridicolul situației ne-a țintuit o vreme acolo. Un domn respectabil a trecut pe lângă noi, răspunzând cu un zâmbet când Sorana l-a implorat în râsete: "Ajutați-ne!" Nu arătam cu nimic mai breze decât bietul beat pe care abia l-am urnit din mijlocul drumului, târându-l pe ghețus. Si uite asa oriunde îmi întorc privirea mi se răspunde cu câte o amintire din altă vreme. Râd si plâng în acelasi timp. Nu am să le mai văd pentru o vreme... Probabil îmi va părea un veac, dar ele vor rămânea aici, atârnând înghețate si vii, asteptându-mă. Si am să vin! O să mai vin să le adun pe fiecare, să mai miros strugurii de pe viță cu izul lor de toamnă, să-mi târăsc picioarele prin frunze moarte, s-adun în păr si pe frunze pânze de paianjen. Si-am să-mi învăț copiii bucuria de-a târî cu forța o piatră de la poarta scolii la poarta casei!  Ma simt oarecum vinovata ca mi-am neglijat atat de mult aceasta pasiune... Dar parca nu am mai avut energia necesara in ultimul timp. Abia acum incep sa-mi mai reincarc bateriile epuizate si sa reiau tot ce a ramas neterminat. "Mami" a murit. O alta mami, singura care imi mai ramasese a plecat si ea dupa o suferinta la care am asistat neputincioasa, fara sa fiu pasiva, cu o durere pe care mi-e greu sa o descriu in cuvinte. De multe ori am vrut sa imi ridic fruntea aroganta si sa intreb: "Doamne, de ce trebuie un om sa agonizeze atat pentru o ultima suflare?" De multe ori in inima mea zvacnea mocnit acel foc al amaraciunii care striga: "nu e corect!" De multe ori as fi vrut sa fiu eu insami Dumnezeu si sa pun capat cu un deget acelei cumplite agonii... Imi facea semn cu mana ca nu mai poate. Cu piciorul sanatos isi indeparta perfuzia din branula prinsa bine in piciorul inert si umflat, care zacuse astfel de o luna si jumatate, fara nici o reactie. O impingea voit... Stia ca numai acea "nenorocita" si "chinuitoare" perfuzie stimula trupul sa mai lupte o clipa si inca o clipa... Pielea ii atarna pe langa urechi... Piciorul sanatos i se injumatatise... Sternul iesea de sub camasa de noapte proeminent si uscat. Laringele i se inflamase sub barbia slabita si pulsul era vizibil si iute in omoplatul stang. Imi era greu sa o privesc astfel pe "luptatoarea" mea. Mi-era greu sa imi stapanesc lacrimile si sa nu ma gandesc la tata care suferea cumplit si zacea intr-o deprimare atat de adanca, cum nu il mai vazusem vreodata... Am trait cu sentimentele astea timp de cateva saptamani, insa acum, pe sfarsit totul s-a agravat. Imaginea era mult prea dura si insuportabila... Plangeam, plangeam mereu si nu ma puteam gandi la altceva, decat la femeia aceasta care a suferit o viata intreaga, care plans cat pentru zece oameni si care acum murea sub ochii mei atat de chinuitor si de rece... I-am spus despre Cristos... A schitat cu tristete o intentie de a plange... Dar nu mai putea... I-am spus ca mi-as dori sa plece intr-un loc mai bun decat aceasta viata de 85 de ani care a injunghiat-o fara mila de nenumarate ori... Ma privea cu ochii inlacrimati, dar nu voi stii niciodata ce se intampla in mintea ei injumatatita de accidentul vascular. S-a sfarsit putin cate putin. Imi sugrumam un soi de "manie" care era mai mult o disperata dorinta de a intelege... Insa mi-am amintit de Cristos. Si El ar fi putut intreba ca mine; si El ar fi putut inalta gandurile cu aroganta cerandu-i socoteala lui Dumnezeu. M-am agatat de EL din nou si din nou, increzandu-ma pana la capat soptind: "Ajuta, Doamne, necredintei mele!" Acum nu mai e! S-a sfarsit cu totul si imi vine extrem de greu sa cred ca lumea continua si fara ea asa cum a continuat nestingherita si fara ceilalti... Povestea inedita a unei femei de 85 de ani pe care am cunoscut-o intr-un rece decembrie al anului 2009, impartind pachete de Craciun. Am continuat sa o vizitez pana in prezent, fără să mă satur a-i auzi, din nou si din nou, povestea care mă transpune, mă teleportează, mă uimeste! Printre sunete de romante radiofonice, în seri tărzii de luni am adunat in minte si in inimă, pe frânturi de hârtii si pe chitante mototolite amintirile ei interbelice si postbelice. O ființă încântătoare care nu a uitat să zâmbească, desi viața ar fi îndreptățit-o să uite... O ființă cu inimă de artist ce fredonează cântece apuse si îi citează pe clasici! O ființă cu un destin sfâsietor si totusi plin de demnitate si care poate spune: "O, Doamne, iarta-l, că n-a stiut ce face!" Am fost la tata acasa si am facut curat printre caiete vechi. Mare mi-a fost mirarea sa gasesc, intr-un cufar plin de panza de paianjen, acest caiet al meu cu primele mele poiezii, scrise pe ultimile pagini. Locul de cinste :)), il dadusem mai daunazi, versurilor feministe pe care le transcriam din cantecele Catalinei Toma sau T.L.C. si Pink! Wow, ce vremuri! Intre timp am trecut la un alt soi de versuri! Desi puerila, imi place asa de mult! Scancet Focul ardea incet in semineu, Lumina era stinsa si in casa Copilul imbracat doar in maieu Tacea plecat acolo langa masa. In coltul ochilor lui negri, clari Doua sclipiri de lacrimi se ivira, Caci se ruga pentru iertarea celor mari Ce din pacat totul in jur zidira. Si parca Il zari pe Domnul lui Acolo sus, afara, lang-un nor, Privind la cer prin sticla geamului Si parca ingeri albi cantau in cor. Dar Dumnezeu zambi si disparu pe data Lasand o stea micuta sa luceasca... Copilul cel cu inima curata Sfios intinse mana spre fereastra. Insa ramase-acolo, jos, pe covoras, In camera intunecata, mica Si stranse pumnii mici de copilas, Plecand capul in jos, plangand de frica... I wonder why are we finding ourselves sometimes in the place where self disappointment is so great, where we are so lashed inside by our own cold and arrogant responses? I have evaluated my inside lately... I did not expect my impertinence, my fluster or this dark face of an fragile soul... And I have disappointed myself probably because I had a better opinion about me than this unbelievable spectacle I have created... But love exposes you always and "takes the masks off"; and God is not amazed of what is underneath. He's not afraid to touch this ugliness and He's not frightened by the scars hidden so deep that I could never see them. I have embellished them unaware for too much time, ending up into this moral suffering that did not want to leave me alone... But I don't hesitate to remember that He does not fix me, but He makes me complete!  Oare de ce ne trezim uneori atat de dezamagiti de noi insine, atat de biciuiti interior de propria noastra existenta, de insasi raspunsul nostru rece si arogant? Mi-am facut si eu, de curand, o evaluare launtrica... Nu m-as fi asteptat la impertinenta, nici la vreo tulburare, nici la aceasta fata intunecata a unui suflet frant... Si m-am dezamagit pe mine pentru ca, probabil, avusesem o prea buna parere despre ceea ce sunt... acest spectacol trist si ... Dar dragostea te expune intotdeauna "si-ti da jos mastile", iar Dumnezeu nu e uimit de ceea ce ramane in urma lor. Nici nu-i e frica sa te atinga, nici nu-i e teama de cicatricile adanci pe care masca le-a ascuns atat de perspicace, incat nu le-am vazut... Le-am cosmetizat prea multa vreme in mod inconstient, sfarsind in aceasta suferinta morala ce parca nu-mi da pace... Dar nu ezit sa-mi amintesc ca El nu ma repara, ci ma intregeste! I've looked over an "old" journal page. I smiled at the note I once cried on. It is awesome to look back and gather together all of the hardest moments of a life and realize that they have been the most valuable. Moments that confronted my mediocrity, my immaturity and my selfishness and made me a "man" (it is an expression in Romanian - when you are maturing and growing on the inside...). Or half of a "man", because I am still undone... Today, I live the ending of this note!  June 12th 2008 "I stand and wait for something to happen"... I would rather run, as the woman with the issue of blood, with the humiliation of my uncleanness, trough the crowd of people and touch Christ... I would love You to hear my cry as you heard the cry of the centurion... If I could only touch the stirring of the water... Sometimes I ask myself why are You silent? I keep asking myself why are You hiding? I listen to the world, I turn my head after it and I do know its unhappiness... But who said there is happiness in Christ?! Someone said it... I can't remember... I better throw, one by one, the scales of humiliation as I throw an old garment. But others grow on me and I find myself kneeling with pain. My face crumples, it is flashed by fear and I tell You: Please, Lord, I can't handle watching this... Why are You asking me to take that road, that Calvary road that only Christ could bear? Why are You asking me to see what I can't watch without the option of closing my eyes? Why are You asking me to keep them open and dry when pain is too big to fit in my soul? Why are You asking for that small piece of dignity I have left? Cuz if You'd not take it, no one could see it anyways... Why don't You let me run, like Jonah, and why are You forcing me to follow by this storm...? I wish I could wander, like him, at least one day, being able to dream that You can't see me... I asked you once to smash me till the end. I've put myself, quite, on the cross, with the grief of the crucifixion hanging on my chest. You've listened to me then. Did Christ feel the same? Where are the drops of blood? Where is the Gethsemane where you bowed down and crushed the ground in your hands with terror? It seems that I am not there yet, I am not with my knees on the deep traces you've left in the ground, feeling how life runs out in drops. It seems like there's a greater pain than this cursed moment of mine that keeps repeating on the calendar of my forgiveness. And sometimes I'm tempted to feel that I need to forgive God. To you, those who's hearts have been broken, to you, those who believe that you will never say like Christ: "It is finished!", to you, virgin of Israel I say: "you shall again be adorned with your tambourines and shall go forth in the dances of those who rejoice"! To you, all those who mourn, I'm telling you that God remains with you when everybody else chooses to leave. And one day you and I will say: "It is finished!" Mi-am aruncat privirea peste o filă oarecum "veche" de jurnal. Mi-a scăpat un zâmbet peste foaia pe care îmi căzuseră, cândva, lacrimi! E minunat să privesti în urmă, făcând inventarul celor mai grele momente si să concluzionezi că au fost cele mai valoroase. Momente care mi-au confruntat mediocritatea, imaturitate si egoismul si m-au facut om... Sau jumate de om :)) că încă mă mai întregesc!  12 iunie 2008 Eu stau si astept sa se-ntample ceva… As vrea mai bine sa alerg ca femeia cu scurgerea de sânge, în umilința necurăției, printre oameni si să ajung la Cristos… As vrea poate să îmi asculți glasul cum ai ascultat-o pe cea a sutasului… Dacă doar as atinge tulburarea apei… Uneori mă întreb de ce taci… Mă întreb cu încăpățânare de ce Te ascunzi… Ascult lumea, îmi intorc capul după ea si îi cunosc nefericirea. Dar cine a spus că în Cristos e fericire?! A spus cineva… Nu-mi amintesc… Arunc mai bine, pe rând, solzii umilinței, unul câte unul, ca pe o haină veche… Dar parcă alții si alții cresc si mă trezesc îngenunchind cu durere. Fața mi se boțeste, îmi e străfulgerată de groază si-Ți zic: Te rog, nu pot trăi si să văd asta… De ce îmi ceri să merg tocmai pe drumul acela, pe acea Golgota de care numai Cristos a fost demn?… De ce îmi ceri să văd exact ceea ce nu pot îndura si-mi interzici să închid ochii?… De ce îmi ceri să-i țin seci si goi, când durerea nu mai încape în mine?... De ce îmi ceri si ultima fărâmă de demnitate, când chiar de mi-ai lăsa-o, nimeni nu o mai poate observa?... De ce nu mă lasi să fug ca Iona, ci mă constrângi vorbind în mine cu tonul unei furtuni?… As vrea să rătăcesc, ca el, măcar o zi, să pot visa un ceas că nu mă vezi… Am cerut într-o zi să mă zdrobesti până la capăt. M-am asezat ghemuită pe cruce, cu jalea răstignirii atârnându-mi greoaie pe piept. Atunci m-ai ascultat. Oare simtit-a Cristos ca si mine? Unde sunt picurii înrositi de sudoare? Unde e gradina Ghețimanilor, aceea în care eu stau în groază cu mâinile scormonind pământul? Se pare că încă nu am ajuns acolo, să stau cu genunchii în urmele lăsate de Tine adânci în țărână să simt cum curge din mine viața în stropi… Se pare că există o durere si mai mare decât aceasta clipă parcă blestemată, care se repetă la nesfârsit în calendarul iertărilor mele. Si simt uneori că trebuie sa-L iert pe Dumnezeu… Vouă, celor cu inima zdrobită, vouă, celor ce credeți că nu veți zice niciodată cum a spus Cristos: “S-a sfârsit!”, ție, fecioara rezidită a lui Israel, te-mpodobeste Dumnezeu iarăsi cu timpanele tale si vei iesi în mijlocul jocurilor voiase! Tuturor celor ce plâng vă spun că Dumnezeu rămâne când toti cei din jur aleg să plece! Si într-o zi veți zice: “S-a sfârsit!” | Roxana Dalea Sunt o iubitoare a cuvintelor; le vad in varful degetelor mele, incerc de multe ori sa le ating, insa imi dau seama ca ele sunt menite sa atinga. ArchivesMarch 2012 Categories |
RSS Feed